Informații pentru pacienți
Patologii
Biopsia osoasă
Biopsia osoasă constituie primul pas în diagnosticul unei tumori osoase și joacă un rol crucial în stabilirea conduitei terapeutice. Atunci când se suspectează o tumoră malignă, se organizează o reuniune multidisciplinară într-un centru de…
Biopsia osoasă constituie primul pas în diagnosticul unei tumori osoase și joacă un rol crucial în stabilirea conduitei terapeutice.
Atunci când se suspectează o tumoră malignă, se organizează o reuniune multidisciplinară într-un centru de referință pentru tratamentul tumorilor maligne, tumori denumite și sarcoame osoase. În această reuniune, medicul chirurg ortoped discută cazul în detaliu cu medicul radiolog, cu medicul morfopatolog și cu medicul oncolog, stabilind împreună aspecte legate de indicația biopsiei, calea de abord, tehnica potrivită, cât și condițiile de transport ale probelor, care le face eligibile pentru examinarea lor în detaliu.
Înainte de această biopsie, pacientului i se explică în mod clar necesitatea acestei proceduri, pașii intervenției și conduita ulterioară. Pacientul trebuie să fie informat despre riscul posibilelor complicații ulterioare, cât și a unei biopsii necontributive, care poate fi de până la 20% pentru procedurile percutanate și până la 7% pentru procedurile chirurgicale deschise.
Biopsia trebuie făcută după o evaluare imagistică completă și complexă a tumorii pentru a stabili calea de abord și zona de biopsiat, pentru a detecta hipervascularizația care ar putea justifica o embolizare prealabilă și pentru a planifica limitele rezecției cu posibilitatea salvării membrului în cadrul tratamentul chirurgical definitiv și, ulterior, alegerea tehnicii de reconstrucție.Cine face biopsia osoasă?
Biopsia trebuie efectuată de către un chirurg cu experiență în chirurgia ortopedică oncologică și se efectuează în conformitate cu tratamentul prevăzut pentru cel mai rău scenariu: sarcom de grad înalt care necesită rezecție largă. Chirurgul care va asigura continuarea tratamentului este cel care ar trebui să facă în mod ideal această biopsie.
Necesitatea de a-i îndruma pe acești pacienți întotdeauna către centrele de referință când există o îndoială asupra unei leziuni posibil maligne este justificată de complicațiile ulterioare posibile biopsiei, și anume:- sediul leziunii și calea de abord pot complica viitoarea rezecție, făcând intervenția chirurgicală de salvare a membrului imposibilă și ducând la amputație.
- tehnica biopsiei poate fi sursa de complicații ducând la compromiterea salvării membrului și a prognosticului vital.
- contaminarea importantă a țesuturilor moi poate necesita mai târziu un gest suplimentar de rezecție care va necesita un lambou de acoperire.
- este demonstrat științific că problemele apărute după o biopsie efectuată într-un centru nespecializat sunt de 4 ori mai mari decât cele efectuate în centre de referință (Mankin și colab. )
Care este scopul biopsiei?Scopul biopsiei este prelevarea unui fragment de țesut patologic, care va fi atent examinat de către morfopatolog, astfel că aspectul macroscopic și microscopic al leziunii, corelat cu elementele clinice și radiologice, asigură un diagnostic precis. Totodată, biopsia are rolul de a răspunde la următoarele întrebări:
- Leziunea osoasă este o tumoră, o pseudotumoră, o distrofie sau o altă patologie (necroză, infecții etc.)?
- Dacă leziunea este o tumoră, atunci ea este o tumoră primară sau secundară?
- Dacă este o tumoră primară, ea este benignă sau malignă?
- Care este identitatea histologică a tumorii?
- Dacă este vorba despre o tumoră malignă, care este prognosticul ei?
- Dacă este vorba despre o metastază, biopsia va permite orientarea către tumora primară?
Când indicăm biopsia?
Biopsia este indicată atunci când există:
- Un diagnostic probabil de tumoră malignă
- O suspiciune de tumoră benignă sau malignă, dar fără a putea spune cu exactitate dacă leziunea este mai degrabă benignă sau malignă
Atunci când există un diagnostic probabil de tumoră benignă, nu este nevoie de biopsie, iar intervenția chirurgicală se va efectua în primă intenție.
Care parte a leziunii va fi biopsiată?
În funcție de caracterele fiecărei leziuni, se poate biopsia zona centrală a leziunii, sau dimpotrivă, periferia leziunii care prezintă așa-zisa membrană activă a tumorii.
Care este cea mai sigură și fiabilă cale anatomică spre leziune?
Ținând cont de faptul că traiectul biopsiei este contaminat, traiectul biopsiei va trebui să fie în planul viitoarei căi de abord a intervenției chirurgicale de rezecția a tumorii.
Este absolut esențial ca biopsia să fie efectuată de aceeași persoană care se va ocupa și de intervenția chirurgicală curativă.
S-a demonstrat că biopsia nu este o cauză a difuziunii tumorale, ci din contră, ea este de departe preferabilă unei rezecții inadecvate, făcute fără diagnostic care ar putea compromite prognosticul funcțional sau vital al pacientului. Cu toate acestea, trebuie amintit că traiectul căii de biopsie constituie o zonă contaminată de tumoră și că această cicatrice va trebuie excizată „în bloc” cu tumora în timpul rezecției chirurgicale, pentru a evita reapariția locală la acest nivel.Cum putem face biopsia?
Există 3 posibilități de a efectua biopsia, și anume:
- cu ajutorul unui ac fin, dar care nu permite morfopatologului de cele mai multe ori să adune toate informațiile pentru diagnostic
- cu ajutorul unui trocar, care este de preferat, în special, în tumorile de părți moi
- biopsia deschisă, care constă într-o mini intervenție chirurgicală efectuată în blocul operator, ea fiind cea mai utilă în tumorile osoase suspecte la nivelul cărora calea de abord nu este îngreunată de nervi sau vase de sânge.
În toate cele 3 cazuri, intraoperator, putem folosi Ecografia, Radioscopia sau Computerul Tomograf pentru a ne ghida calea de abord a biopsiei.
Ce se trimite medicului morfopatolog?
Medicului morfopatolog care se va ocupa de analiza fragmentelor tumorale pentru diagnostic trebuie să îi trimitem obligatoriu:
- Fragmentele biopsiate
- Un scurt rezumat al examenului clinic și anamneza
- Un examen imagistic (Radiografie, CT sau RMN)
ConcluziiBiopsia unei tumori osoase este un act chirurgical care trebuie să fie meticulos planificată după o examinare clinico-imagistică detaliată. Acest act chirurgical trebuie să fie efectuat de un chirurg cu experiență în ortopedie oncologică. Diagnosticul unei leziuni osoase (tumoră, distrofie, pseudotumoră) are la bază rezultatele examenului morfopatologic corelate obligatoriu cu datele clinice și imagistice. Orice discordanță impune re-analizarea dosarului medical sau chiar re-efectuarea biopsiei.
În cazul unui diagnostic de sarcom, este indispensabil ca acești pacienți să fie orientați către centrele de referință (de ex Spitalul Regina Maria Clu-Napoca), unde dosarele lor medicale vor fi discutate în comisia multidisciplinară.
Câteva informații despre tumorile oaselor
Tumorile aparatului locomotor au reprezentat întotdeauna un subiect controversat în domeniul ortopediei, în primul rând din cauza incidenței mult mai rare decât a oricăror tumori maligne, și apoi, din cauza tratamentului radical (amputația)…
Tumorile aparatului locomotor au reprezentat întotdeauna un subiect controversat în domeniul ortopediei, în primul rând din cauza incidenței mult mai rare decât a oricăror tumori maligne, și apoi, din cauza tratamentului radical (amputația) de primă intenție practicat încă pe scară largă în multe țări, tratament radical cu un impact psihologic puternic pentru pacient și pentru re-inserția activă în societate.
Tumorile benigne sunt numeroase și au conduita terapeutica diferita, dar niciodată nu vor pune în pericol viața pacientului dar pot afecta calitatea vietii. Tumorile osoase maligne, în schimb, sunt rare și reprezintă aproximativ 1% din toate leziunile maligne existente. Se consideră că sarcoamele osoase au o incidență de 1 caz nou la 100.000 de locuitori pe an și 40-45% din cazuri apar la persoanele sub 18 ani. Dintre acestea, cele mai frecvente sunt osteosarcoamele, condrosarcoamele și sarcoamele Ewing, toate având un potențial fatal daca nu sunt diagnosticate și tratate corect. Pe cat de rare sunt tumorile osoase, pe atat de agresive pot deveni.
Din anii 1970 încoace, de când s-au descoperit primele elemente de anatomie patologică pentru a diferenția leziunile tumorale osoase, cercetările s-au concentrat concomitent pe noi protocoale de chimioterapie și radioterapie, pe noi tehnici de imagistică și diagnostic precoce, dar mai ales pe tehnici de salvare a membrului afectat. Diverse tehnici alternative de reconstrucție au dus la o schimbare a conceptului de tratare a pacienților oncologici musculo-scheletici; acum, scopul nu este doar de a salva vieți, ci și de a îmbunătăți rezultatul funcțional al acestor pacienți. De aceea, pe lângă conceptul de a salva membrul afectat și de a-l reconstrui, intervenția chirurgicală de succes presupune și un rezultat funcțional optim și o reinserție socială și profesională a pacientului cât mai bună și mai rapidă. Ba mai mult, avem la ora actuala și instrumente de evaluare în postoperator a pacienților pentru a determina rezultatele lor funcționale.
Chirurgia limb-salvage surgery sau salvarea membrelor, echivalentă cu reconstrucția osoasă masiva după rezecția tumorilor maligne ale extremităților a înregistrat progrese fantastice într-o perioadă relativ scurtă de timp. Abordarea chirurgicală tradițională a sarcoamelor de la amputație la reconstrucție s-a schimbat la începutul anilor 1960 și 1970 odată cu identificarea elementelor de anatomo-patologie și introducerea chimioterapiei cu doxorubicina și a metrotrexat. Doar după aceasta, pionierii timpurii în oncologia ortopedică au început să conteste amputația la copiii și la adulții cu sarcoame osoase și să schimbe conceptul de tratament local.
Astăzi, este de așteptat ca între 90% și 95% dintre pacienții cu tumori să fie supuși unor proceduri de salvare a membrelor cu succes atunci când sunt tratați într-un centru de referință de oncologie musculo-scheletică.
Importanța tehnicii chirurgicale meticuloase nu poate fi exagerată, deoarece aceasta este vitală pentru asigurarea unui rezultat oncologic și funcțional optim pentru pacient.
Astfel, o reconstrucție chirurgicală reușită va presupune trei etape interdependente efectuate în următoarea succesiune:- Rezecția tumorii cu margini de rezecție chirugicale adecvat
- Reconstrucția și stabilizarea osului și articulațiilor implicate
- Reconstrucția părților moi pentru acoperirea musculo-cutantă și pentru buna funcționare a reconstrucției scheletice fie ea alogrefă, autogrefă, proteză
Chirurgia pediatrică de salvare a membrelor este încă supusă unor preocupări mult diferite, în principal din cauza necesității continue de a adapta procedurile de reconstrucție la dimensiuni mai mici ale scheletului, crestere restanta și oase imature. Acestea ar avea un potențial invalidant pentru dezvoltarea copilului și calitatea vieții sale la vârsta adultă. Ținând cont de aceste constrângeri, reconstrucția scheletală în cazul pacienților pediatrici este o mare provocare, iar erorile structurale și funcționale postoperatorii nu vor fi o scuză verosimilă în redobândirea inserției sociale, culturale, educaționale și recreative din timpul copilăriei.
Totuși, la noi în țară, au fost preluate cu timiditate tehnici chirugicale inovative dar fără să avem protocoale precise de intervenție chirurgicală, deși la nivel oncologic aplicăm protocoale europene și internaționale universal valabile.
Leziunile tumorale osoase și de părți moi reprezintă, în continuare, un subiect complex. Dacă luăm în calcul doar leziunile maligne ale aparatului locomotor, sau mai bine zis, oncologia musculo-scheletală, ele reprezintă o subspecialitate a ortopediei care se întrepătrunde cu alte ramuri medicale esențiale, și anume: oncologia medicală, radioterapia, radiologia, anatomo-patologia, chirurgia vasculară, chirurgia plastică și medicina de reabilitare, toate acestea pentru a putea centraliza pacientul în speranța vindecării de aceste formațiuni agresive. De aceea, și instituțiile disponibile pentru tratamentul acestor leziuni sunt relativ puține la nivel european.
Prin apartenența Dr-ului Adyb Adrian KHAL la societățile științifice de profil, și anume EMSOS (Societatea Europeană de Oncologie Musculoscheletală), SOFCOT (Societate Franceză de Chirurgie Ortopedică și Traumatologie), GSF-GETO (Grupul francez de Sarcoame – Grupul de studiu al tumorilor osoase) și FOSTER (Consorțiul European de luptă împotriva Osteosarcomului) s-a creat și o colaborare deloc neglijabilă la nivel european astfel încât pacienților din România li s-a facilitat accesul la soluții optime în vederea orientării lor către un diagnostic și un tratament adecvat, fie ele în țara natală sau în afara granițelor. România este pe harta internațională a ortopediei oncologice și implementează standarde de calitate, universal valabile în tratamentul tumorilor musculo-scheletale la adulți și la copii, în scopul salvării și reconstrucției membrului afectat.
Ortopedie pediatrica – Când trebuie să merg cu copilul la medic?
Deformările membrelor inferioare la copii sunt un motiv de îngrijorare destul de des întâlnit al părinților și este unul dintre cele mai frecvente motive de consult în secțiile de ortopedie pediatrică. În majoritatea cazurilor medicul va co…
Deformările membrelor inferioare la copii sunt un motiv de îngrijorare destul de des întâlnit al părinților și este unul dintre cele mai frecvente motive de consult în secțiile de ortopedie pediatrică. În majoritatea cazurilor medicul va constata că, în ciuda spaimelor părinților, copilul nu are nicio malformație, maladie sau anomalie care să producă prejudicii ale scheletului în etapele următoare de viață, la pubertate, adolescență sau la vârsta adultă.
Și totuși sunt și situații în care vizita la medicul pediatru ortoped este necesară, pentru consult, diagnostic și o strategie de tratament adecvată care să vindece situațiile patologice.
Asistent universitar doctor Adyb Adrian Khal, medic specialist ortopedie traumatologie și ortopedie pediatrică, la Spitalul Regina Maria Cluj, explică părinților, într-un interviu, care sunt situațiile normale, care pot să pară anormale părinților și identifică situațiile când vizita la ortopedul pediatru este obligatorie.
Părinții se sperie foarte des de unele aspecte ale picioarelor copiilor lor și apelează la medici ortopezi, crezând că cei mici au probleme. Este justificată panica?
Dr. Adyb Adrian Khal: În principiu este foarte bine că părinții apelează la specialist, dar cu toate acestea deseori panica părinților este nejustificată pentru că ceea ce ei cred că este anormal la copil este o pseudo-problemă. Sunt câteva elemente pe care părinții trebuie să le știe, spre liniștea lor. Eu le explic părinților îngrijorați două principii fundamentale despre dezvoltarea copiilor lor.
Primul este acela că avem tendința eronată de a considera copilul ca fiind un adult în miniatură și luăm tânărul adult ca element de referință. Al doilea, foarte important, este că anatomia omului evoluează mult pe parcursul vieții.
În fapt, copilul nu este un adult în miniatură. Părinții se sperie atunci când genunchii copilului, între 3 și 8 ani, se ating. Uneori genunchii se ating într-o măsură atât de mare încât se împiedică atunci când aleargă și nu este de mirare că părinții se îngrijorează. În spatele acestor probleme stă evoluția pe parcursul vieții. În cazul unui copil preșcolar scheletul are nevoie de timp ca să ajungă la aspectul echilibrat al adultului, astfel că uneori poate trece printr-o fază care poate alarma, dar fără să existe nicio patologie. Este doar transformare, o perioadă de transformare.
Spuneam că anatomia omului evoluează continuu pe parcursul vieții. Ne modificăm din momentul concepției până la îmbătrânire. Este fenomenul de ontogeneză, cu toate transformările lui. Cel mai bun și elocvent exemplu este fața omului. Vedem fiecare dintre noi evoluția aceasta, de la naștere la vârsta adultă și încă și mai mult după. Exact prin aceeași evoluție trec și membrele inferioare, a căror formă evoluează.
Care este evoluția normală a formei membrelor inferioare în timpul creșterii?
Dr. Adyb Adrian Khal: Morfologia membrelor inferioare trece prin trei etape, relativ bine delimitate în funcție de vârsta copilului.
Prima etapă este de la naștere până la vârstă de circa 2 ani, perioadă în care morfologia obișnuită este cea numită genu varum, adică genunchii și gambele arcuite în exterior, în „O” ca personajul din desene animate Lucky Luke, lăsând un spațiu larg între genunchi. Tocmai pentru că este normal se mai numește și arc fiziologic. Atunci când gleznele sunt lipite una de alta, persistă între genunchi o distanță care poate ajunge și la 5 centimetri. Aceasta morfologie a copilului este fiziologică, adică perfect normală până la circa un an când copilul începe să meargă. După achiziția mesului urmează o perioadă, care poate dura un an sau mai mult, în care genunchii se apropie progresiv unul de altul. Urmează însă o altă etapă.
De ce apare genu varum? Pentru că bebelușii stau înghesuiți în uter și asta le deformează picioarele. În cea mai mare majoritate a cazurilor această deformare, care nu are nimic patologic, se ameliorează de la sine.
O altă etapă este de 3 la 8 ani, când morfologia obișnuită este numită genu valgum, adică gambele sunt în X. Copilul are picioarele strâmbe. Asta vad părinții. Adică deși genunchi sunt în contact unul cu altul, distanța dintre glezne este între 5 și chiar 7 centimetri. Nu sunt rare situațiile în care copilul este jenat mai ales atunci când aleargă, are tendința de a se împiedica frecvent, mai ales atunci când aleargă, pentru că genunchii lui se încalecă.
De ce apare genu valgum? Creșterea și dezvoltarea oaselor normale atunci când copiii au aproximativ 2-4 ani pot determina genunchii să se întoarcă spre interior. În acest interval de vârstă, poate chiar și peste patru ani, este un proces fiziologic. Ulterior, tot așa ca și în cazul genu varum, va urma o perioadă, în care membrele revin în poziția normală. Asta este a treia etapă care poate dura până la 10 ani sau mai mult, timp în care axul membrelor inferioare devine normal, adică gleznele și genunchii ajung simultan în contact, iar picioarele sunt drepte.
Ca principiu, în toate situațiile în care morfologia se înscrie în limitele fiziologice, dar apar orientări înspre exterior sau interior, ar trebui așteptat momentul în care evoluția se face către următoarea etapă, dacă nu există alte simptome asociate. Când mă refer la simptome este vorba despre asimetrii, durere sau accentuarea deformării.
Când este necesar ca părinții să consulte medicul ortoped?
Dr. Adyb Adrian Khal: Semnul comun, în toate situațiile, care indică o posibilă patologie, este asimetria. Al doilea simptom care trebuie luat foarte în serios este durerea, la un membru, de regulă la un genunchi sau la ambele picioare. La fel, accentuarea deformării, fie că este genu varum sau genu valgum, impune un control amănunțit la ortoped. Este un semnal de alarmă important dacă genu varum, curbura în exterior, nu dispare până la vârsta de 4 ani.
Creșterea distanței între glezne, în cazul genu valgum, trebuie să alarmeze, pentru că este posibil să fie o patologie. La fel dacă deformarea nu dispare în perioada prepubertară, adică în jurul vârstei de 9-10 ani. Durerea semnalată de copil trebuie luată foarte în serios, fie că apare atunci când stă sau după efort, mai ales dacă este localizată la un singur membru. Oricum durerea este un simptom important care nu poate fi neglijat.
La fel, este necesar un consult la medicul ortoped pediatru dacă distanța între genunchi depășește 4 centimetri sau dacă distanța între glezne este mai mare de 5 centimetri, chiar dacă există simetrie și copilul nu reclamă durere.
Toți copii trec prin aceste etape?
Dr. Adyb Adrian Khal: Nu toți, dar cei mai mulți dintre ei, da. Când bebelușii se nasc cu picioare arcuite, se datorează faptului că unele dintre oase au fost nevoite să se rotească ușor când creșteau în uter pentru a se potrivi în spațiul mic. Majoritatea copiilor experimentează modificări unghiulare fiziologice ale picioarelor pe măsură ce cresc. Copiii sunt de obicei cu picioarele arcuite în exterior până când încep să meargă, la aproximativ 10 până la 18 luni. Pe măsură ce copilul începe să meargă, înclinarea poate crește puțin și apoi se va îmbunătăți. Copiii care încep să meargă la o vârstă mai fragedă au o înclinare mai vizibilă.
Pe la vârsta de 2 ani, până la 3 ani, picioarele lor pot începe să se încline spre interior, făcându-le să se lovească la nivelul genunchilor. Genu valgum este frecvent la copiii mici și, de obicei, se corectează pe măsură ce cresc. Până la 75% dintre copiii cu vârste cuprinse între 3 și 5 ani au genunchi apropiați, iar în aproximativ 99% din aceste cazuri, genu valgum se corectează spontan, fără nicio intervenție până la vârsta de 7 sau 8 ani.
Încălțămintea influențează pozitiv sau negativ aceste deformări? Sau mai corect spus, există un timp de încălțăminte care poate preveni apariția acestor deformări ori le poate ameliora?
Dr. Adyb Adrian Khal: Încălțămintea purtată de copil nu are nicio influență asupra evoluției și efectelor care pot să apară în aceste etape. Indiferent de tipul pantofilor purtați de copil, evoluția anatomiei pe perioada creșterii nu se va schimba.
În general, achiziția mersului la copii se face între lunile 10 și 18. Folosirea pantofilor de tip ghetuță, deasupra gleznei sau a pantofilor rigizi, poate ajuta glezna sa fie mai stabilă, ceea ce ar putea favoriza apariția mersului prematur. Cu avantaje și dezavantaje. Un dezavantaj este că genu varum poate fi mai accentuat.
Mersul desculț este încurajat pentru că are beneficiul de a tonifia musculatura din jurul gleznelor. Încălțămintea „de calitate” pe care părinții se străduiesc să o ofere copiilor este de cele mai multe ori mai grea și are ca efect accentuarea perturbației care este vizibilă în timpul mersului.
Cum trebuie să fie încălțămintea copilului care învață să meargă?
Dr. Adyb Adrian Khal: Încălțămintea ușoară și moale, cu suport pentru glezna copilului care face primii pași este cea mai bună soluție. Este important ca pantofii să fie potriviți pe lungime și lățime, dar niciodată ficși. Trebuie să poți strecura un deget spate, între piciorul copilului și ștaif. Talpa plată flexibilă, cu întărituri la călcâi, dar care să se poată îndoi foarte ușor la vârf este cea ideală. Pantofii potriviți pentru copilul care învață să meargă și, ulterior, în prima etapă de mers au nevoie să aibă partea din față mai lată decât călcâiul, pentru a se potrivi cu forma naturală a piciorului.
Pantofii au nevoie de șireturi, curele sau elemente de fixare pentru a preveni prea multă mișcare sau alunecarea piciorului în interiorul pantofului. Pantofii scumpi nu sunt întotdeauna mai buni. Copiii cresc foarte repede și nu sunt deloc eficienți, plus că sunt grei.
Ce este piciorul plat și cum prevenim platfusul?
Dr. Adyb Adrian Khal: Talpa unui picior normal dezvoltat are un arc, numit arc medial, format din oase, mușchi și ligamente. În primii doi ani, picioarele copilului sunt plate. Bolta plantară are o morfologie evolutivă odată cu creșterea. Copilul care învață să meargă are piciorul plat și este normal să fie așa. Picioarele plate la sugari și copiii mici sunt normale. Picioarele copiilor sunt în general flexibile și nu trebuie să fie rigide.
Părinții se sperie atunci când copilul lor are piciorul plat, dar trebuie să știe ca bolta plantara „se scobește” progresiv în perioada de preadolescență și se definitivează treptat pentru ca piciorul să capete în final forma specifică pe care o au adulții. Până la vârsta de 8 ani, tendința naturală este spre piciorul plat. Aceasta situație este curentă, banală și nu este semnul unei patologii.
În condițiile acestea tălpicile ortopedice nu au nicio influență asupra morfologiei scheletului. Orice altă măsură, atele, reeducarea plantară, administrarea de calciu etc. nu au nicio influență care să fie cunoscută asupra morfologiei piciorului. Este doar o chestiuni de timp și de evoluție.
Asta nu înseamnă că nu urmărim modul în care evoluează piciorul copilului. O poate face orice medic pediatru, la orice control anual, ocazional. Ideea este că nu ne speriem și nu apelăm la soluții „băbești” pentru că acestea nu aduc niciun beneficiu, nu grăbesc procesul și nici nu-l ameliorează, în cazul în care copilul are picior plat.
Utilizarea tălpicilor ortopedice sau a pantofilor speciali nu este justificată pentru piciorul plat la copilul de până la 8 ani. Dar, să nu uităm că fiecare copil are o evoluție unică, deci vârsta de 8 ani este orientativă, este momentul de la care trebuie să urmărim cum evoluează mai departe și să acționăm dacă identificăm probleme. Ca de fiecare dată: asimetriile și durerea sunt semnalele de alarmă. În absența acestor simptome totul este normal.
Când este necesar să mergem la ortoped pentru piciorul plat?
Dr. Adyb Adrian Khal: Platfusul este morfologia naturală și este de dorit să fie lăsat să evolueze natural. Dacă platfusul persistă la vârsta adultă, consecințele funcționale sunt neglijabile. Intervențiile sunt necesare doar atunci când apare asimetria, când este prezentă durerea sau platfusul afectează postura și restul sistemului osos, dar acestea sunt situații cu adevărat rare, care pot beneficia de tratament sau, în cazuri extreme, de intervenții chirurgicale.
Tălpicile ortopedice se pot fi justificate doar dacă piciorul este dureros, dacă aceste tălpici ameliorează confortul pantofilor ori dacă există o cauză sau o maladie responsabila de acest platfus.
Ce alte deficiențe mai văd părinții la picioarele copiilor lor? Când mergem la doctor?
Dr. Adyb Adrian Khal: O altă spaimă a părinților este tendința copiilor de a merge cu picioarele înspre interior, așa numitul mers în rotație internă sau înspre exterior, mersul în rotație externă. O rotație internă sau externă în jurul propriului ax al unui membru inferior de 20 de grade este fiziologică.
Copilul are tendința de a merge cu picioarele înspre interior, înainte de 8 ani, iar acest fapt este normal. Este posibil să se împiedice mai frecvent când aleargă. Uneori nu poate sta turcește și stă în „W”, cu picioarele de-o parte și alta a feselor. Poziția este considerată frecvent ca fiind dăunătoare, dar totodată este parte din dezvoltarea normală. Un copil care se deplaseze cu ușurință în și din această poziție în alte poziții, nu ridică motive de îngrijorare.
Dacă copilul persistă în această poziție și are asimetrii, durere sau tulburări de locomoție, da, vizita la ortopedul pediatru este indicată și necesară. Dar dacă stă ocazional în această poziție, se mișcă ușor și armonios, nu sunt motive de îngrijorare. Consultăm medicul pediatru și atunci când cel mic este incapabil să-și corecteze poziția la cerere sau corectarea poziției este însoțită de durere.
Medicul pediatru poate observa eventualele anomalii și va recomanda vizita la specialistul ortoped. Dar, ideea de bază este că cele mai multe din spaimele părinților sunt nejustificate.
NB : Toate imaginile fac parte din biblioteca personala. Pentru reproducerea lor, acordul scris al posesorului și citarea lor corespunzatoare este necesara.
Consultant:
Dr. Adyb Adrian KHAL,
medic specialist Ortopedie și Traumatologie Adulți și Pediatrică în Spitalul Regina Maria Cluj
Text editat de: Silvana Pătrășcanu, Senior Medical Editor